Lepsa
Parcul National Putna Vrancea
Topicul „Putna” înseamnă în limba slavă „cu drum” sau „cu cărare” ceea ce confirmă că din timpuri străvechi valea Putnei a folosit de potecă vrâncenilor în drumurile lor către şes.
Numele Vrancea, atestat documentar sub forma Varancha în 1431,este explicat în general de specialişti prin „munte” sau „corb”, sugerând desimea pădurilor negre ca pana corbului, sau prin „gaură de butoi”. Fiind un ţinut care poartă caracterele tipice ale unei depresiuni; Vrancea, topic în limba slavă înseamnă „groapă „.
Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
Parcurile Naturale corespund categoriei V IUCN- „Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreere”.
Lepşa este situată pe DN 2D la circa 75 km de oraşul Focşani, de-a lungul râului Putna, într-o zonă de un pitoresc copleşitor. Străveche aşezare de tăietori de lemne şi crescători de animale, fructificând avantajele zonei montane în care este amplasată, această localitate a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii ani şi încearcă să devină un pivot al turismului românesc. Aici au fost constuite adevărate cartiere de case de vacanţă printre care şi pensiuni turistice şi agroturistice. Din punct de vedere administrativ, satele Lepşa şi Greşu aparţin comunei Tulnici şi în ultimii ani în zonă au fost construite peste 800 de vile majoritatea având statut de case de vacanţă.
Accesul rapid în zonă este posibil şi dinspre Capitală, pe drumul-expres Bucureşti-Urziceni-Focşani, distanta până la Lepşa fiind echivalentă cu cea până la Valea Prahovei (cu puţin peste 250 km).
Mărturii arheologice şi istorice.
Vatră permanentă de locuire, încă din preistorie, pe aceste meleaguri au existat toate culturile materiale întâlnite pe teritoriile locuite azi de români. In zonă s-a dezvoltat cea mai veche cultură neolitică – Cris (circa 5000 î.Hr.), identificată într-un mare număr de localităţi, dintre care şi Bârseşti . Tot aici sunt atestate atât culturile Cucuţeni, cât şi Hallstatt şi La Tene. Locuitorii văii Putnei au făcut faţă expansiunii catolicismului, Episcopatul Cumanilor (înfiinţat în 1227, cu reşedinţa în „Civitas Mylcoviae”) fiind distrus de tătari în timpul invaziei din 1241. Incă din secolul XV este menţionat Tinut Putna (mai târziu devenit judeţ), având ca nucleu de constituire Tara Vrancei. Vrancea istorică, a existat ca stat ţărănesc autonom, stăpânind în comun un sigur trup de moşie, înainte de întemeierea Tării Româneşti şi a Moldovei. Tinutul Putnei a intrat oficial în hotarele Moldovei, cu autonomia amintită în 1482, când Stefan cel Mare a stabilit graniţa cu Tara Românească pe râul Milcov, în 1591. Istoria consemnează în aceste locuri şi alte evenimente memorabile: trecerea prin ţinutul Putnei şi a lui Mihai Viteazul în 1600, în drumul sau victorios pentru realizarea visului unirii într-un singur stat a Tării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei.
Intre anii 1714 si 1734, vrâncenii au luptat împotriva cotropirii de către maghiari a unor munţi dăruiţi lor de către marele Voievod, iar în primele două decenii ale secolului XIX – pentru ieşirea din „boieresc”, întreaga Vrance fiind făcută danie visternicului Iordache Rosset Roznovanu de către domnitorul Constantin Ipsilanti. Din anul 1780 este atestată Mănăstirea Lepşa, cu o biserică având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, din Satul Lepşa al Comunei Tulnici.
Dupa înlăturarea monopolului turcesc asupra comerţului exterior al Tării Româneşti şi activarea portului Galaţi, spre care se îndreptau produsele agricole şi manufacturiere din zonă, regiunea cunoaşte o revigorare economică. Aşa se explică masiva participare a focşănenilor şi a ţăranilor din jur la Revoluţia de la 1848 şi la Unirea Principatelor din 1859, care în fapt a fost şi este simbolul libertăţii şi demnităţii românesti. Remarcabilă e şi unitatea de voinţă şi acţiune a tuturor vrâncenilor din Războiul de Neatârnare din 1877 – 1878. Primul război mondial e consemnat în istoria zoneicu litere de aur. Aici se desfăşoară, din Zboina Neagră şi până în Valea Siretului, la Doaga, luptele eroice din vara anului 1917, care au culminat cu marea bătălie de la Mărăşeşti (6 august), unde trupele germane au suferit o amară înfrângere.
Dezvoltarea social-economică şi culturală dintre cele două războaie mondiale şi apoi din anii socialismului s-a înscris pe coordonatele generale ale evoluţiei României, un reviriment cunoscând după 1990.
Denumire şi suprafaţa
Deoarece arealul studiat nu acoperă în totalitate unitatea majoră de relief Munţii Vrancei, luând în considerare criteriul reprezentativităţii în contextul complexului de factori şi elemente geografice, propunem pentru viitoarea arie protejată denumirea Parcul Natural Putna – Vrancea. Suprafata Parcului Natural Putna-Vrancea este de 38204 hectare, reprezentând 41,32 % din suprafaţa montana a judeţului.
Pozitia geografică
Parcul Natural Putna-Vrancea, se suprapune sectorului central-nord-vestic al Munţilor Vrancei. Acest parc se înscrie grupei externe a Carpaţilor de Curbură, acoperind în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna, la care se adaugă spre sud – vest masivele Mordanu şi Goru. Parcul Natural Putna-Vrancea se suprapune spaţial în cea mai mare parte bazinului hidrografic montan al Putnei. Coordonatele geografice extreme sunt:
– Nord: 46°02-42 lat.N
– Est: 26° 50-10long. E
– Sud: 45° 47-07lat.N
– Vest: 26°24-25long.E
Argumenente pentru înfiinţarea Parcului Natural Putna-Vrancea
Infiinţarea unui Parc Natural în judeţul Vrancea se înscrie în eforturile României de proteja o suprafaţă cât mai mare din habitatele şi speciile de interes conservativ, asumate prin transpunerea Directivei Habitate şi Păsări din Uniunea Europeană dar şi prin legislaţia internă. Deşi aparent propunerea vine dintr-o zonă fără tradiţii în conservarea naturii, o privire mai atentă ne arată o preocupare deosebită pentru conservarea diversităţii biologice, materializate prin declararea şi managementul efectiv al unor arii protejate pe suprafeţe mari comparativ cu alte zone.
Vrancea a ales calea conservării după ce, în secolele 19 şi 20 s-au realizat exploatări forestiere intesive, care au determinat apariţia pe mari suprafeţe a alunecărilor de teren, pe fondul unui substrat instabil. Un exemplu îl constituie aria protejată fanion a judeţului, Tişiţa, care a renăscut după ce la sfârşitul secolul 19 a fost intens exploatată, devenind azi una din cele mai importante arii protejate din Carpaţii Orientali.
Vrancea se caracterizează azi prin prezenţa unor habitate forestiere extrem de compacte, inaccesibile, habitate ideale pentru carnivorele mari. Vrancea este azi al doilea areal din ţară ca densitate a carnivorelor mari (lup, râs, urs). Aceste specii, de interes prioritar pentru Uniunea Europeană sunt subiectul unui ambiţios proiect de conservare in situ finanţat de prin programul LIFE Nature.
Teoretic doar existenţa acestui nucleu foarte important pentru cele trei specii ar trebui să conducă la declararea unui arii protejate mari de tip parc natural sau naţional, însă printre argumente ar putea fi amintit şi acela că un asemenea parc ar proteja menţinerea integralităţii a 14 habitate de interes comunitar (din care unul prioritar pentru conservare) şi a unor specii din care putem să amintim printre multe altele capra neagră, vidra, pisica sălbatică, papucul doamnei, tisa.
La aceste argumente de ordin biologic, se poate adăuga faptul că arealul Lepşa-Greşu-Tulnici este unul în care tradiţiile meştesugăreşti şi obiceiurile locale au fost păstrate şi în aceste timpuri moderne. Un asemenea parc ar ajuta la deschiderea zonei către un turism controlat, axat şi pe exploatarea patrimoniului cultural.
Un alt argument în sprijinul înfiinţării acestui parc natural ar putea fi lipsa unor asemenea arii protejate în zona munţilor flişului carpatic, un areal distinct din punct de vedere floristic şi faunistic care ar merita aceeaşi atenţie ca şi zonele alpine sau calcaroase declarate arii protejate.
Nu în ultimul rând putem aduce ca argument dorinţa instituţiilor locale, secondate de foruri ştiinţifice importante, de a păstra patrimoniul biologic şi cultural al zonei, dorinţă materializată prin proiecte de conservare importante, finanţate din fonduri internaţionale sau interne.
Relieful
In cadrul aliniamentului crestei vestice se remarcă în nord nodul orohidrografic Muşat-Lepşa – Timla din care, radiar se despart văile Oituz (spre nord – nord-vest), Caşinul (spre nord), Ojdula (spre vest), Ghelinta (spre vest), Lepşa (spre est), şi Pârâul Mărului (către sud-est) şi interfluviile dintre ele. In sudul aliniamentului se află un alt nod orohidrografic, Arişoaia-Lăcăuţi, din care se desprind radiar râuri ce aparţin mai multor bazine hidrografice mari şi cumpenele de ape dintre acestea. Către nord se orientează Putna, separată la est prin Culmea Arişoaia – Piscu cu Paltini – Dealu Negru de Bazinul hidrografic al Nărujei (afluent al Zăbalei); spre sud Culmea Dobroslavu – Muntele Goru ce reprezintă cumpăna de ape dintre Zăbala şi Bâsca (respectiv dintre bazinele Putna şi Buzău. La vest de Arişoaia-Lăcăuţi îşi are obârşia Basca Mare (bazinul Buzău) iar spre nord vest se orientează pârâiele tributare bazinului Olt. In Pasul Stânişoara, din creasta apuseană se orintează către est o culme secundară ce marchează înălţimile Clăbuc, Zboina Vede şi Zboina Neagră pe care se înscrie şi un sector de limită a Parcului.
Creasta mediană se aliniază pe aceeaşi direcţie cu creasta apuseană (nord-est . sud -vest, cu 5-7 km mai la est, paralel cu aceasta, pe cca. 40 de km. lungime. Legătura între cele două aliniamente majore se realizează prin Saua Poieniţa (1408 m) din extremitatea sudică a crestei mediene. Creasta mediană se individualizează pe aliniamentul Tisaru Mic (1263 m) – Tisaru Mare (1285 m) – Dealul Crucilor (1273 m) – Condratu (1455 m) – Zburătura (1590 m). Nodul hidrografic cel mai important se individualizează în capătul ei sudic, în aria Muntelui Paisele (1521 m). Creasta mediană are deasemeni o culme secundară, prelungită către est, dar separată printr-o înşeuare adancă. Culmea secundară, reprezentată prin aliniamentul Dealul Negru – Dealul Tichertu, se racordează la creasta mediana prin Saua Tişitei (1319 m).
In structura celor trei ramuri principale cu prelungirile lor secundare, nu se înscrie Masivul Coza (1626 m.) cu o poziţie central sudică şi tratat ca individualitate.
Alcătuirea geologică şi evoluţia ulterioară a regiunii, ce au condus la conturarea semiferestrei tectonice, reflectate în caracterele actuale ale reliefului, sunt elementele care individualizează Parcul.
