Lepsa
Şi fredonând am pornit spre Chei. Bine, versurile se potriveau doar parţial pentru că nu plecam în noapte spre vreun amant înfierbântat ci dimineaţa, îngrămădită între cele două scaune ale bebeilor, încercând să le rup plictiseala cu jucării, cântece vesele şi biscuiţi. Vroiam totuşi să scap de oraş pe care chiar îl găseam „lipicios“ şi „rece“ (o traducere adaptată), vroiam să văd copaci şi cer şi munţi şi Cascada Putnei, să respir aer în loc de gaze de eşapament, să scap de blocuri, de trafic, de zgomotele urbane. Desigur, mi-am stricat drumul îngrijorându-mă că cei mici se vor simţi rău, că vor vomita din cauza serpentinelor, atât de mult m-am gândit la asta că mi s-a făcut mie rău. Ei n-au avut nicio problemă, se amuzau când coboram, fetiţa spunând că e ca şi cum ne-am da cu maşina pe tobogan.
Frumoasă ţară avem. Frumos judeţ. Frumoase locuri. Ce păcat că nu ştim să transformăm turistic atâta frumuseţe, atâta bogăţie pe care o avem pusă pe tavă, sub ochii noştri. La Cascada Putnei ni s-a cerut taxă de 2 lei pentru fiecare adult. N-am înţeles pentru ce. Măcar a fost pusă o plasă şi nu mi-a fost teamă că ar putea aluneca cei mici dincolo de antica barieră din lemn. Vechiul local, unde cu secole în urmă stăteam la o masă şi beam o apă plată cu lămâie, era dezolant de închis.
Locul pare părăsit, pustiit, bântuit, căderea Cascadei îngreunând aerul şi desfundându-ne urechile chinuite de claxoane, sirene, scârţâit de roţi. Era soare, era cald, era răcoare, iar lumina întreruptă constant de umbra frunzelor durea ochii obişnuiţi cu întunecimea compactă dintre blocuri. Respiram fără să mă pot sătura aerul pe care-l simţeam (sau îl doream) încărcat cu apa Cascadei trufaşă, spumoasă, rece, abruptă, doritoare de vieţi omeneşti. Ultima oară când am fost aici, în 2000, un băieţandru căzuse de pe partea cealaltă şi cu greu fusese scos cu ajutorul scafandrilor, apoi pus într-un sac în portbagajul maşinii unchiului său.
Am mers mai departe spre pizzerie, îi promisesem puştoaicei piiiiizzaaaa şi, desigur, îngheţatăăă. Am mâncat şi câte o ciorbă de burtă buuuună noi ăştia mari, apoi am plecat spre Cheile Tisitei . M-au uimit toate vilele care au răsărit pe drumul până acolo şi, nah, mă gândeam cât trebuie să coste să-ţi ridici o vilă pe acolo…
Platoul din faţa intrării în Rezervaţie mi s-a părut mult mai mic decât mi-l aduceam aminte. Am intrat cu emoţii nu pentru că mă copleşeau amintirile (da, vorba cântecului), ci pentru că nu ştiam dacă puştii vor merge pe jos. Au mers vreo oră jumate, înnebuniţi (în cel mai pozitiv sens cu putinţă) de apa limpede, rece şi curgătoare de lângă care nu-i mai puteam lua, de pietricelele pe care le aruncau în ea, de cărările pe care o luam ca să ajungem la apăăăăă, îmbunaţi de drumul mărginit de crengi, de flori de fragi, de mentă şi busuioc, de aluni, îmbujoraţi şi fericiţi. Stări molipsitoare, aşa că am stat preţ de câteva clipe (ce mi-au părut cât o dulce ca mierea veşnicie) pe o stâncă încălzită de un soare blând cu noi, simţindu-mă şopârlă îmbătată de vară, de miresmele primare.
Înainte să plecăm de acasă, fetiţa îmi spusese că mergem la munte să găsim zăpadă. I-am zis că e vară, până şi la munte s-a topit, dar ea m-a contrazis. Şi a avut dreptate. Un petec alb, neverosimil, ivit de sub frunzele ruginii ce acopereau poalele muntelui, ne-a atras privirile. Iuhuuuu, zăpadă, a strigat fetiţa zbughind-o ca o iadă spre mult dorita nea. A făcut bulgări mici şi a râs cu dinţii ei mici de lapte.
Totul te copleşeşte, nu e şi ce bine că nu e niciun semn de civilizaţie, nu vezi niciun bidon, niciun ambalaj, niciun muc de ţigară aruncate. Totuşi, pe ici pe colo, n-ar strica intervenţii umane, căci chiar aproape de intrare cărarea este foarte îngustă şi dacă eşti ghinionist rişti să-ţi cadă bolovani în cap. Muntele pare măcinat şi bucăţi mai mici şi mai mari din el cad încet încet ca într-o părere de rău. De altfel, în mijlocul cărării era un ditamai bolovanul. Cu un ochi spre muntele surpat şi cu altul spre cărarea îngustă am continuat totuşi. Şi ne-am tot fi dus, căci puii nu dădeau niciun semn de oboseală. Însă la un moment dat şi la un loc umbros, pe cărare era o grămadă de caca. Mare. Şi nu era nici de vacă, nici de cal. Era de un animal sălbatic. Ăsta a fost semnul că e cazul să ne întoarcem. Nu de alta, dar nici singură nu m-aş fi descurcat să mă urc în vreun copac în caz că-mi ieşea vreun mistreţ, vreun râs sau vreun urs în cale, cu atât mai puţin cu doi copii şi cu mama. Aşa că ne-am întors. Cu munţii şi cu apa şi cu aerul în suflete am urcat în maşină, dorindu-mi să mai rămân, să nu mă mai întorc în zgomotele, praful, griul oraşului.
Am întârziat întoarcerea mergând la mama soacră, unde înconjuraţi de tufele de trandafiri, am mâncat urdoaice calde şi am aşteptat apusul, cu puii de găină ciugulind pe lângă picioarele noastre.
Ne-am întors seara târziu la etajul cinci, în apartamentul de unde vedem blocuri înalte şi gri.
